Program de guvernare AUR 2024

18 ani, în limita a două consultații pe an și doar în cabinetele care au contracte cu CNAS. România ocupă penultimul loc din Uniunea Europeană, după numărul mediu anual de consultații stomatologice (0,3 per capita, față de 0,9, media U.E.) Una dintre principalele cauze este reprezentată de costuri: cabinetele de stomatologie sunt în proporție de 99% private, iar Casa de Asigurări de Sănătate decontează sume infime, 4.000 de lei lunar pe cabinet la nivelul anului 2022 și promitea că ar putea deconta 6.000 de lei pe cabinet, începând din iulie 2023. Ceea ce e tot o sumă mică. În plus, în unele zone rurale este o aventură sortită eșecului accesul la un cabinet stomatologic, chiar și contra cost: 7 din 10 copii de la sate nu au fost niciodată la stomatolog. Trei din patru copii au carii la dinții de lapte și 3% dintre minorii din România nu s-a spălat pe dinți niciodată. Stomatologia românească este un sistem 99% privat, în care trebuie să plătești. E unul din motivele pentru care peste 75% dintre copiii cu vârste cuprinse între 6 și 11 ani au carii la dinții de lapte, iar incidența cariilor la aceste grupe de vârstă este foarte aproape de 100%. Statul român se raportează la serviciile stomatologice ca la un moft. Medicii stomatologi și Patronatul Furnizorilor de Servicii Medicale Private (PALMED) își doresc să intervină pentru eradicarea acestei situații critice. Ea s-ar putea realiza numai prin creșterea sumelor decontate de CNAS pentru stomatologie și un program dedicat sănătății orale a românilor, pe care îl consideră esențial pentru îmbunătățirea stării generale a populației. Domeniul asistenței medicale stomatologice este finanțat de sectorul public de sănătate în proporție de doar 5%, comparativ cu 30%, media europeană. Piața serviciilor stomatologice este formată din aproximativ 16.000 de cabinete și clinici. Distribuția este una pe regiuni și pe medii (rural-urban). Inegalitatea în accesarea serviciilor e relevată: o medie de 3.801 locuitori/cabinet în mediul rural, vs. 744 locuitori/cabinet în mediul urban. O singură cifră, aparent îmbucurătoare: numărul cabinetelor dentare din România a înregistrat creșteri anuale cu 2,5% în ultimii 10 ani, ajungând la aproximativ 16.000 de cabinete și clinici stomatologice. Acestea sunt distribuite însă inegal la nivelul regiunilor istorice, cu un număr crescut în zona București-Ilfov și în nord-vestul și cu cea mai scăzută prezență de unități stomatologice în sud-vest (regiunea Olteniei). Din cauza afecțiunilor dentare, peste 30% dintre români au probleme de masticație și nu reușesc să se hrănească normal. Cu o igienă dentară precară și fără un program național de profilaxie în domeniul sănătății orale, românii încep să își piardă dinții înainte de a împlini 20 de ani. După această vârstă, mai bine de jumătate dintre români au cel puțin un dinte lipsă. Problemele se accentuează după 45 de ani. Dacă medicii de la oraș ar vrea să meargă la țară pentru a consulta pacienți, ar constata că nu au spațiile necesare. Primarii

nu investesc în cabinete stomatologice și motivează acest lucru (oarecum pe bună dreptate) spunând că investiția ar fi prea mare și nu poate fi suportată din bugetul local și că, de altfel, cabinetul ar sta gol, din lipsă de specialiști dispuși să vină la sat. Ministerul Sănătății nu a avut și nu are nicio o strategie națională care să vină în întâmpinarea problemelor cu care se confruntă copiii și maturii din România, mai ales cei din mediul rural și persoanele vârstnice, în privința accesului la servicii de medicină dentară. La nivel european, statele includ și suportă costurile unor servicii stomatologice de bază, asigurându-se astfel deopotrivă de facilitarea accesului întregii populații la servicii stomatologice, respectiv de sprijinire a medicilor stomatologi, prin garantarea unui venit minim. Decontarea serviciilor stomatologice este singura soluție. Dar aici se ivește o problemă: Fondul Național Unic de Asigurări de Sănătate nu poate fi încărcat cu aceste sume, iar din fonduri europene nu este posibil. Singura opțiune este finanțarea din venituri de la bugetul de stat, dar aceasta ar trebui corelată cu o măsură pe zona economică. De exemplu, impozitul suplimentar pentru produsele cu conținut ridicat de zahăr ar putea fi direcționat pentru suplimentarea acestui fond de decontare al serviciilor stomatologice – și alte asemenea soluții similare se mai pot găsi, inclusiv prin alocarea unui fond special pentru linia bugetară stomatologie, pentru decontare din actualele contribuții plătite de către cetățeni la sistemul asigurărilor de sănătate (procentul urmând să fie stabilit după discuțiile cu reprezentanții acestui corp profesional).În orice caz, e evident că e necesară și se va reintroduce prevenția, prin arondarea similară la medicul de familie. Pachetul minimal de servicii ce va fi inclus în asigurarea stomatologică, aceasta devenind parte integrantă a asigurării medicale, se va stabili prin consultarea reprezentanților Colegiului Medicilor Stomatologi din România, ai celor din județe, precum și cu cei din societățile și asociațiile de profil. Pentru cei mai mulți cetățeni români, cel puțin la nivelul percepției publice, serviciile de stomatologie sunt prohibitive din punct de vedere al costurilor. Chiar dacă nu este cazul intervențiilor și tratamentelor ușoare, sau al celor de întreținere, prejudecata îi face pe români să evite cabinetele de stomatologie, de teama unor costuri foarte mari. Statul trebuie să încurajeze înființarea cabinetelor stomatologice, mai ales în zona rurală, acolo unde situația este dezastruoasă. De la alocarea unor spații imobiliare cu chirii subvenționate, din bugetele locale și până la stimulente pentru deplasare și cazare, medicii stomatologi trebuie atrași către zonele în care acest serviciu medical nu există, în mod tradițional.