Pentru o nouă economie: Programul liberal pentru România

este aceea că mesajul politic e mai degrabă reactiv decât creativ. Cel mai adesea democraţiei i-a lipsit pilonul central şi anume autoritatea Parlamentului. Rolul central în construcţia institutională s-a deplasat în mod vadit catre Preşedinte şi către Guvern.

România este o ţară dezechilibrată din punct de vedere politic. Cel care caştigă alegerile doreşte să ia totul, de la dirijarea resurselor până la controlul instituţional. Funcţionarul public nu este protejat în faţa efectelor rotaţiei politice. Administaţia este politizată şi riscă să se deprofesionalizeze. Predominanţa stării conflictuale faţă de cea de negociere constituie o ameninţare expresă la adresa democraţiei româneşti.

Societatea civilă nu a dezvoltat instrumente de control al politicului. Structurile parteneriale nu au reuşit, cel mai adesea, să reziste tentaţiilor oferite de politic. Accesul la informaţii publice este extrem de restrâns. În loc să fie o formă de control civic asupra actului politic, informaţia a devenit o forma de control politic asupra societăţii civile.

În aceste condiţii libertatea se reduce, adesea, la formele sale primare, ca libertate de expresie, ceea ce înseamnă că avem libertatea de a suporta, nu şi libertatea de a schimba, într-o anumită măsură, libertatea are doar rolul unei terapii de grup. Democraţia românească prezintă caracteristicile unei democraţii neconsolidate, care riscă să se transforme într-o pseudo-democraţie.

Deosebit de grave sunt deficitele de natură instituţională. Construcţia instituţională este una dintre cele mai importante teme ale tranziţiei. Obiectivul central este acela al construirii unei democraţii capitaliste. Dar nici capitalismul şi nici democraţia nu pot fi consolidate şi funcţionale fără o construcţie instituţională solidă. Dificultatea constă în aceea că modelarea instituţională necesită voinţa politică şi viziune strategică, dar şi un anumit temei cultural, fără de care instituţiile nu prind viaţă. Cel mai uşor lucru, în ceea ce priveşte o instituţie, este să o creezi. Poate că tocmai de aceea tentaţia proliferării instituţionale este atât de mare.

Cel mai acut deficit de natură instituţională se observă în modul de funcţionare a statului. În condiţiile în care ar trebui să fie garant al liberei competiţii şi al egalităţii de şanse, al funcţionării corecte şi libere a pieţelor, statul devine un factor perturbator. El introduce o seamă de distorsiuni în mecanismul de funcţionare a pieţelor, generează blocaje economice, deturnează fondurile publice în interesul îngust al clientelei politice. Deficitele instituţionale sunt strâns legate de exerciţiul defectuos al autorităţii.

Deficitele economice s-au agravat ameninţător în ultima perioadă. E vorba, desigur, în primul rând, de deficitul bugetar. În cele două decenii de tranziţie, opţiunea politică a fost aceea a încheierii exerciţiilor bugetare anuale cu deficit. În principiu, acest lucru a fost necesar. Deficitele structurale ale societăţii româneşti, ce ţin de starea în care se află sectorul educaţional, cel de sănătate, infrastructura etc. nu pot fi acoperite fără existenţa unui anumit deficit bugetar. Astfel, deficitul bugetar poate fi o formă de investiţie publică, câtă vreme sumele alocate investiţiilor sunt mai mari decât nivelul deficitului bugetar. În situaţia în care deficitul bugetar depăşeşte nivelul investiţiilor, rezultă că, de fapt, statul se împrumută pentru a plăti salariile şi pensiile, ceea ce pune bugetul într-o situaţie de nesustenabilitate. Corelaţia dintre funcţia activă a statului şi nivelul deficitului bugetar este obligatorie. Altminteri, efectele asupra nivelului datoriei publice vor fi imediate.