Pentru o nouă economie: Programul liberal pentru România

6.Crearea cadrului legal de garantare a nivelului pensiei, redeventă a pilonului II de pensii;

7.Sustinerea schemelor de pensii facultative, prin eliminarea plafonului de impozitare la sumele peste valoarea actuală (200 euro/salariat) angajatorilor care contribuie la un astfel de sistem pentru salariaţii proprii.

Tabloul reformării sistemului de pensii este mai larg şi are implicaţii financiare deosebite. Principalele elemente enumerate mai sus arată, însă, că este nevoie de o reformare fermă pentru a putea asigura pensii decente pensionarilor actuali şi, mai presus de toate, siguranţa de mâine a copiilor şi tinerilor noştri. Această viziune conduce la trecerea de la impunerea principiului „solidarităţii inter-generaţionale” la afirmarea responsabilităţii individuale. Numai aşa vom transforma solidaritatea forţată dintre generaţii, într-o solidaritate reală.

9. MUNCA ŞI COEZIUNEA SOCIALĂ

Piaţa muncii şi sistemele de protecţie socială se găsesc în faţa unor profunde reforme instituţionale. Globalizarea, criza economică, reforma statului şi schimbările structurale din mai toate economiile lumii impun, mai devreme sau mai târziu, adoptarea unei autentice filozofii liberale în domeniul pieţei muncii şi al mecanismelor de protecţie socială. În prezent, până şi cele mai dezvoltate economii ale lumii îşi recunosc provocările în planul reformelor menite să atenueze, pe de o parte, rigiditatea instituţională şi legislativă ce domină relaţiile de muncă iar, pe de altă parte, caracterul statal şi centralizat al sistemelor de protecţie socială. Provocările ocupării forţei de muncă pot fi sintetizate prin muncă decentă, activităţi economice sustenabile, securitate socială şi coeziune socială, în condiţiile crizei economice care a lovit nu doar Europa, ci lumea întreagă.

În România, în lipsa ducerii la bun sfârşit a reformelor structurale de liberalizare, piaţa muncii este împovărată cu diverse constrângeri instituţionale şi legislative, care îngreunează valorificarea eficientă a competenţelor umane şi, în acelaşi timp, reduc viteza de reacţie a economiei la oportunităţile de dezvoltare.

În continuare, după cum arată datele statistice şi contrar exigenţelor concurenţiale ale economiei de piaţă, statul este principalul angajator, raportul dintre numărul de angajaţi la stat faţă de cei din sectorul privat este de 1,3 la 1. De asemenea, salariul mediu în sectorul public a ajuns să rivalizeze – şi uneori pe bună dreptate – cu nivelul mediu al salarizării din sectorul privat. În prezent, dintr-o populaţie totală de 22 de milioane de persoane, 11 milioane sunt asistate, sub diferite forme, de stat. Aceasta nu se mai poate numi “protecţie socială”, ci dependenţă de stat – capcana clasică a subdezvoltării.

În aceste condiţii, însăşi coeziunea socială poate ajunge în imposibilitate de manifestare, odată ce recunoaştem că politicile de coeziune economică şi socială sunt printre cele mai importante politici ale Uniunii Europene în privinţa consolidării creşterii economice, a competitivităţii şi a ocupării forţei de muncă. Necesitatea de a asigura resurse umane bine pregătite şi competitive pe piaţa europeană a muncii apare din înţelegerea faptului că avantajele competitivităţii, care stau la baza creşterii economice, nu pot asigura o dezvoltare durabilă pe termen lung, având în vedere presiunile crescute ale procesului de globalizare şi introducerea continuă a