Pentru o nouă economie: Programul liberal pentru România

8. SISTEMUL DE PENSII

Toate sistemele de pensii, oricare ar fi tipul lor de organizare, sunt supuse presiunii reformelor în principal din cauze naturale: îmbătrânirea populaţiei concomitent cu reducerea natalităţii şi creşterea duratei medii de viaţă. În numele sustenabilităţii acestor sisteme, care au implicaţii deosebite asupra finanţelor publice naţionale, se vehiculează fie necesitatea creşterii vârstei de pensionare sau restrângerea condiţiilor de retragere anticipată din activitate fie, dimpotrivă, scăderea vârstei de intrare pe piaţa muncii.

Sistemele de pensii de tip pay-as-you-go (PAYG), bazate pe solidaritatea dintre generaţii, se confruntă cu probleme şi deficite financiare din ce în ce mai acute. Toate aceste fenomene, fie că sunt de esenţă demografică sau fiscală se răsfrâng în reducerea ratei de dependenţă (respectiv creşterea relativă a numărului de pensionari în raport cu numărul de contribuabili). Asemenea evoluţii se manifestă în majoritatea ţărilor lumii.

În Uniunea Europeană, schimbările demografice vor remodela întreaga societate. Se estimează că, în ţările europene, între anii 2010-2050, se va modifica fundamental structura populaţiei pe grupe de vârstă, în sensul îmbătrânirii. Cei cu vârste de peste 65 de ani vor reprezenta în anul 2050 peste 30% din totalul populaţiei, faţă de 17% în prezent, în timp ce ponderea populaţiei de până la 24 de ani, se va reduce în acelaşi interval de timp, de la 30% la 23%. Acest proces de îmbătrânire a populaţiei este similar în multe alte ţări, dezvoltate sau aflate în dezvoltare.

Realitatea din România arată că riscurile sistemului preponderent redistributiv au început să se resimtă şi asupra generaţiilor tinere şi active. Astfel, atâta vreme cât plata pensiilor depinde de echilibrul raportului dintre numărul de angajaţi şi cei retraşi din activitate (pe baza principiului solidarităţii dintre generaţii) riscurile sunt proporţionale cu cele demografice, de migraţie, economice etc.; cu cât mai multe riscuri cu atât mai multe motive pentru reformarea acestor sisteme. Se dovedeşte că sistemul actual nu numai că sacrifică generaţia viitoare prin punerea sub semnul întrebării a cuantumului pensiei ce o vor primi, ci şi generaţia actuală care se zbate la limita suportabilului. Impunerea forţată a principiului solidarităţii nu reprezintă soluţia pentru viitor.

Ca şi celelalte ţări foste socialiste, România a intrat în perioada de tranziţie cu un sistem de pensii PAYG în care pensionarii sunt plătiţi din contribuţiile salariaţilor actuali, iar cuantumul pensiilor este legat de nivelul venitului (cu perioade de contribuţii minime), dar nu direct relaţionat de contribuţia totală (in special cazul perioadelor asimilate: stagiul militar, studiile superioare). Guvernul a reacţionat prin creşterea ratei de contribuţie şi reducerea valorii pensiei. Din 1990, rata a crescut mai mult de două ori (de la 17% la 35%). România are acum una din cele mai ridicate rate de contribuţie socială în raport cu celelalte economii în tranziţie. Pe de alta parte valoarea reala a pensiei a scăzut, cea mai mică rată fiind in 1997, 49,7% din pensia reală existentă în 1990, ca putere de cumpărare, iar rata de înlocuire a ajuns la un minim de 35% în 1995 faţă de 44,6% în 1990. Dintr-o analiza a CN Cartel Alfa făcută