Drumul spre normalitate: Politicile publice ale Uniunii pentru Reconstrucția României

se bazează comportamentul tuturor.

Proprietatea privată a primit prin procesul de restituire din anii 90 o puternică lovitură, prin limitarea drastică a proprietăţilor funciare restituite şi prin restituirea lor arbitrară, precum şi prin refuzul de a restitui imobilele confiscate în timpul comunismului. Practic, în anii 90 a avut loc o nouă naţionalizare, motivată de data asta nu doar de ura ideologică faţă de "chiaburi", ci şi de interesele celor care au profitat de aceste proprietăţi confiscate încă o dată, fie ei politicieni, membri ai administraţiei sau simpli chiriaşi. De aceea restituirea integrală a proprietăţilor confiscate este o datorie morală a societăţii româneşti, ca şi o condiţie pentru dezvoltarea economică şi socială.

Pentru a consolida un sistem sănătos al proprietăţii private este, de asemenea, necesară promovarea liberei iniţiative şi a concurenţei loiale, astfel încât proprietatea să fie dobândită prin activităţi economice corecte şi profitabile. Doar în acest fel proprietatea devine productivă. Dacă ea e dobândită uşor prin afaceri oneroase, va fi cu precădere o sursă de consum şi stagnare. Dacă eliminăm sistemul acestor afaceri oneroase care domină o bună parte a economiei private, atunci proprietatea dobândită prin muncă şi competitivitate va fi cu precădere o sursă de investiţii şi dezvoltare.

Priorităţi:

1. Restituirea integrală a proprietăţilor confiscate în timpul comunismului. Restituirea trebuie să se facă în natură. În cazul proprietăţilor industriale, foştii proprietari trebuie despăgubiţi corect, sau trebuie să aibă prima opţiune în privatizare dacă fostele lor firme mai sunt în proprietatea statului.

2. Privatizarea de urgenţă a tuturor activelor statului în economie. Singurele excepţii admisibile sunt societăţile a căror privatizare e problematică dar care nu pot fi lichidate, precum CFR, sau cele care materializează interese ale întregii societăţi pe care iniţiativa privată nu le poate susţine: institute de cercetare etc.

3. Crearea unui sistem transparent de licitaţii. Simplificarea caietelor de sarcini care au funcţia de a elimina competiţia reală şi, astfel, au ca efect global descurajarea liberei iniţiative.

4. Impozitarea proprietăţilor imobiliare în funcţie de valoarea lor de piaţă. În felul acesta este eliminată şi o formă de impozitare arbitrară, dar este stimulată şi folosirea cât mai productivă a acestor proprietăţi.

5. Reglementarea clară a obligaţiilor proprietarului. Prorietarii de terenuri agricole trebuie să aibă obligaţia de a le cultiva, iar proprietarii de imobile sau asociaţiile de proprietari trebuie să aibă obligaţia de a se îngriji cu adevărat de starea şi aspectul clădirilor, astfel încât oraşele să poată arăta civilizat.

6. Responsabilizarea demnitarilor şi funcţionarilor care produc pierderi proprietăţilor publice. Modificarea legislaţiei în sensul sancţionării drastice a celor care produc daune proprietăţii publice.

7. Educaţie pentru proprietate. Crearea încă din şcoala primară (la Educaţie Civică) a respectului pentru proprietate, atât cea privată cât şi cea publică. Propunerea, inclusiv la literatură, a unor modele personale şi de acţiune care implică iniţiativa, dorinţa de dezvoltare şi pragmatismul, în locul modelelor idealist-defetiste pe care le propune acum şcoala din România.

O atitudine de promovare şi protejare a proprietăţii private nu e în conflict cu protejarea proprietăţii publice, care a avut atât de mult de suferit în ultimii ani, spre dezavantajul imensei majorităţi a cetăţenilor. Dimpotrivă, respectul pentru proprietatea privată implică şi respectul pentru proprietatea publică. Proprietatea privată este fundamentul unei atitudini sociale, al comunităţii şi al sentimentului real de solidaritate pe care proprietatea colectivă nu a reuşit, în timpul comunismului, să-l creeze.

Politica Uniunii pentru Reconstrucţia României - URR cu privire la

Economie

Economia este domeniul vital al oricărei societăţi; tocmai de aceea, fără economie liberă şi prosperă nu poate exista nici societate democratică, în care fiecărui cetăţean să îi fie recunoscute drepturile şi să îi fie ascultată vocea.

Noi credem că relaţiile de piaţă sunt nu un "rău necesar", ci sunt singura modalitate în care se pot raporta unul la celălalt oamenii liberi şi demni. Ele constituie singurul model de organizare care poate să recunoască în mod obiectiv, nu în funcţie de voinţa arbitrară a unei persoane, valoarea fiecăruia, care poate să răsplătească meritul şi să promoveze competenţa.

De aceea economia de piaţă este pentru noi chiar normalitatea, care trebuie să funcţioneze şi în afara economiei propriu-zise. În politică partidele ar trebui să concureze între ele, oferind produse din ce în ce mai bune clienţilor-alegători. Din păcate, însă, aşa cum în economia românească multe pieţe sunt controlate sau lipsite de concurenţă reală, şi spaţiul politic este unul monopolistic, în care înţelegerile obscure dintre falşii competitori afectează grav interesele clienţilor.

Principiile economiei de piaţă ar trebui să guverneze şi sectorul de stat, fie că e vorba de sectoare economice (energie, transporturi, până la privatizarea lor) sau bugetare (învăţământ, administraţie, etc.). Dacă economia de piaţă ar funcţiona corect, ea ar determina şi sectorul de stat să funcţioneze cât mai eficient; fie prin concurenţă directă (de exemplu în învăţământ), fie prin relaţii de colaborare care forţează obţinerea unor rezultate (mai ales in administraţie), fie oferind un model de organizare şi conducere.

O bună parte a economiei private din România nu ţine, însă, de modelul economiei reale de piaţă, căci nu câştigă prin productivitate în cadrul pieţei, ci prin corupţie în relaţie cu statul. E vorba de numeroase afaceri conduse indirect sau chiar direct de politicieni, ca şi de afaceri conduse de cei care ştiu să exploateze relaţii politice sau doar corupţia administraţiei, justiţiei sau Poliţiei. Aceste afaceri câştigă din licitaţii trucate, contracte oneroase, reeşalonări ale datoriilor, şi oricare alte ilegalităţi trecute cu vederea, pe cheltuiala contribuabililor, de cei care ar trebui să le sancţioneze.

Acest sector viciat al economiei private, împreună cu sectorul de stat economic şi administrativ şi împreună cu politicul formează un cerc vicios care are ca principal efect menţinerea României în subdezvoltare. Nu numai că se produce foarte puţin, dar puţinele resurse sunt în mare parte deturnate sau cheltuite ineficient, şi de aceea dezvoltarea socială este greu de demarat. În plus, acest tip de economie bazat pe corupţie a creat deja modele de succes dăunătoare, care se reproduc cu rapiditate.

Obiectivul URR este de a limita intervenţia şi participarea statului în economie şi de a institui reglementările specifice economiei de piaţă.

Un element esenţial al politicii economice este politica fiscală. Politica fiscală instabilă şi lipsită de criterii de până acum nu a reuşit decât să creeze bariere pentru investitori, să dezvolte economia subterană şi căile de eludare a legislaţiei, să genereze costuri de administrare ridicate şi să distrugă autoritatea statului în domeniu. De aceea, susţinem o politică fiscală care să aducă la suprafaţă economia gri şi neagră, care să încurajeze investiţiile şi câştigul prin muncă, nu prin evaziune.

Priorităţi

1. Privatizare rapidă pe criterii economice. Privatizarea totală a sectorului de stat, în funcţie de criterii economice, nu sociale. Privatizarea rapidă a utilităţilor publice, ale căror pierderi uriaşe datorate ineficienţei sunt acoperite, nediferenţiat, din bani publici. Obiectivul nostru în următoarea perioadă este de "a crea şomaj", adică de a însănătoşi economia prin introducerea relaţiilor de piaţă. Pe de altă parte, trebuie abandonate metodele neoneste de cosmetizare a statisticilor, care "raportează" cifre ridicol de mici ale şomajului.

2. Tratament egal al agenţilor economici. Colectarea egală, nediscriminatorie a taxelor şi impozitelor datorate de agenţii economici, precum şi a datoriilor. Deoarece scutirea şi reeşalonarea datoriilor sau acordarea de subvenţii din bani publici pot fi justificate doar de urmărirea unui interes strategic şi justificat public, toate aceste decizii trebuie să revină Parlamentului.

3. Integrarea tuturor politicilor economice într-un unic Plan Naţional de Dezvoltare. Coordonarea în cadrul acestui plan a tuturor politicilor economice cu politicile vizând infrastructura, mediul, agricultura, dezvoltarea rurală sau politicile sociale. În plus, toate acestea trebuie gândite regional.

4. Reformă fiscală. Introducerea unei cote unice de impozitare de 15%. Conform evaluărilor statistice ale Uniunii Europene, în România anagajaţii în economia subterană sunt tot atât de mulţi cât cei care plătesc taxe. În această situaţie cota unică de impozit ar aduce la lumină o mare parte a acestei economii, iar bugetul nu ar putea decât să crească.

5. Deducerea unor cheltuieli personale de dezvoltare economică şi socială. Cheltuielile cu educaţia, tehnica de calcul, precum şi rata la creditul ipotecar vor fi deductibile. Ele vor fi plafonate la niveluri la care rămân stimulente pentru creştere economică şi competiţie, fără să devină surse de evaziune sau să dezechilibreze bugetul public.

6. Creşterea substanţială a încasărilor locale. Cel puţin 50% din toate taxele şi impozitele trebuie să rămână pe plan local, pentru a putea finanţa satisfăcător funcţiunile ce urmează a fi transferate administraţiei locale: învăţământ, poliţie etc.

7. Strategie fiscală. Nivelul taxelor şi impozitelor trebuie anunţat pe cel puţin 3 ani înainte, pentru a avea stabilitate şi previzibilitate.

8. Cod de Conduită al Autorităţii Fiscale. Acesta trebuie să stipuleze drepturile şi îndatoririle plătitorului de taxe precum şi pe cele ale inspectorului fiscal. Toate atribuţiile de control vor fi strânse într-o singură instituţie, a Fiscului, ceea ce va facilita centralizarea informaţiilor şi a responsabilităţii. Controlul fiscal de fond va avea loc o dată la 3 ani pentru fiecare contribuabil. Codul va crea un mecanism de arbitraj, ca alternativă la procedurile judiciare lungi şi costisitoare, şi va prevedea limitele controlului şi asigurarea confidenţialităţii. Inspectorii fiscali trebuie să reducă cât mai mult costurile pe care compania controlată le are în perioada controlului propriu-zis.

9. Reforma sistemului coercitiv. Susţinem desfiinţarea tuturor amenzilor fiscale aplicate pentru condiţii de formă, nu de fond. Susţinem majorarea cuantumului amenzilor pentru infracţiunile economice şi interdicţia accesului contribuabilului care a comis infracţiuni la facilităţi de creditare fiscală şi achiziţii publice. Crearea unui sistem public de evidenţă a contribuabililor care au comis infracţiuni. În condiţiile unui sistem fiscal mult mai simplu şi clar decât cel actual, susţinem recompensarea inspectorilor fiscali cu 10% din fraudele descoperite care depăşesc suma de un miliard de lei.

10. Implementarea unui sistem unitar de evidenţă şi urmărire a impozitelor şi taxelor. Acesta trebuie să asigure declararea şi plata on-line, trimiterea de înştiinţări trimestriale privind situaţia fiscală a contribuabilului. Aparatul administrativ financiar, inclusiv unităţile descentralizate ale acestuia (Direcţii judeţene, Administraţii publice, Percepţii), va trebui redimensionat.

11. Simplificarea formularelor. Eliminarea obligativităţii utilizării formularelor tipizate şi a tuturor declaraţiilor periodice (exceptând bilanţul anual şi deconturile lunare de TVA) şi posibilitatea utilizării oricărui tip de factură, cu condiţia ca seria sa de evidenţă să se aloce centralizat pe ţară, iar formularul să conţină minimum de date de identificare şi descriere a operaţiunii economice şi a valorii facturii. În acest fel se vor uşura mult operaţiunile comerciale, care în condiţiile formularisticii excesive de azi consumă în van mult timp şi efort.

12. Externalizarea unor activităţi. Angajarea unor organizaţii private pentru activităţi precum achiziţiile publice, înmatricularea vehiculelor auto sau vămi ar elimina corupţia gravă care le afectează. Acest procedeu simplu, care a dat rezultate foarte bune în alte ţări, ar scuti bugetul de pierderile uriaşe generate de corupţie şi ar micşora preţul unor produse precum medicamentele, care sunt uneori achiziţionate cu adaosuri de peste 600%. Pentru achiziţiile publice este necesară simplificarea caietelor de sarcini care acum limitează competiţia.

13. Asigurări obligatorii. Asigurări minime vor fi obligatorii pentru locuinţe, imobile, efective de animale şi recolte agricole, cheltuielile respective fiind deduse angajaţilor. Aceasta implică, însă, condiţii mai stricte de funcţionare a companiilor de asigurări.

14. Reducerea costurilor de finanţare. Licitaţiile pentru refinanţarea datoriei publice în moneda locală (lei) ar trebui deschise şi rezidenţilor străini; orice astfel de obstacole în tranzacţionarea acestor instrumente financiare trebuie eliminate.

15. Sistem privat de pensii. Introducerea unui sistem privat de pensii, care să lase contribuabilului libertatea de a-şi alege furnizorul de pe o piaţă concurenţială şi de a-şi decide singur viitorul financiar. Primele de asigurare de pensie sunt şi ele deductibile în limita unui plafon rezonabil.

Politica Uniunii pentru Reconstrucţia României - URR cu privire la

Agricultură

În ciuda potenţialului agricol de excepţie, România a devenit după 1990 un importator net de produse agricole. Acest import este şi un efect, dar este mai ales o cauză a lipsei de resurse şi a subdezvoltării mediului rural. În plus, efortul valutar necesar grevează inutil întreaga economie.

Creşterea eficienţei agriculturii româneşti este astfel necesară nu doar pentru a putea face faţă competiţiei europene, adică pentru a nu deveni doar o piaţă de desfacere în Europa, ci şi pentru a putea susţine pe baza productivităţii din agricultură dezvoltarea mediului rural. Gospodăriile individuale, care au acum o pondere zdrobitoare în structura proprietăţii, şi agricultura de subzistenţă pe care o practică ele nu pot susţine această creştere.

De aceea, obiectivul principal al politicii URR în agricultură este ca, pe termen mediu, productivitatea în domeniu să crească radical, în condiţiile protejării mediului şi asigurării unei alimentaţii sănătoase. Aceasta presupune, însă, existenţa unei baze solide de exploataţii agricole de dimensiuni medii, bine utilate şi administrate.

Priorităţi:

1. Încurajarea creării de exploataţii agricole funcţionale. Pentru creşterea productivităţii agriculturii este necesară concentrarea proprietăţilor mici în asociaţii de producţie. Ca atare, politica de subvenţionare trebuie să fie orientată prioritar către exploataţiile cuprinse între 50 şi 400 de hectare. Încurajându-se formarea fermelor de mărime medie, respectiv asocierea micilor proprietari, se descurajează în acelaşi timp acumularea de proprietăţi foarte mari, care denaturează competiţia prin puterea prea mare pe care ajung să o deţină.

2. Reformă legislativă. Finalizarea distribuirii titlurilor de proprietate pe întreaga suprafaţă cuvenită (adică inclusiv restituirea terenurilor aflate încă în proprietatea statului), precum şi simplificarea procedurilor de transferare a proprietăţii funciare şi de arendare, pentru a înlocui înţelegerile verbale, predominante acum, cu contracte clare. Aceste măsuri vor dinamiza piaţa funciară şi vor crea premisele dezvoltării.

3. Subvenţionarea pe principii economice, nu electorale sau politice. Multe din subvenţiile actuale sunt fie asistenţă socială mascată, practicată de guverne între alegeri şi mai ales în anii electorali, fie facilităţi acordate discreţionar clientelei politice, prin acte normative valabile 3 zile. De aceea, sistemul de subvenţii trebuie să devină transparent şi accesibil în condiţii de egalitate, nu pe baza diferitelor "liste". Acest sistem trebuie să aibă ca obiectiv strategic concentrarea exploataţiilor agricole şi asigurarea funcţionalităţii întregului lanţ tehnologic, de la producţia agricolă până la comercializarea produselor alimentare. Subvenţiile au ca scop asigurarea necesarului de produse agricole pentru întreaga ţară; ele trebuie să

fie clar direcţionate înspre motorină, îngrăşăminte, materialele necesare pornirii culturilor, precum şi înspre procesatorii care utilizează materie primă din ţară.

4. Valorificarea produselor. O mare problemă a agriculturii româneşti este aceea că micii producători sunt la discreţia cartelurilor de valorificare a produselor agricole. Pentru a rezolva această problemă este necesară, pe lângă datoria statului de a aplica legile anticartel, şi crearea unor asociaţii de valorificare a produselor care să reunească mai multe ferme şi care să aibă o altă putere de negociere cu partenerii comerciali, fie ei procesatori, pieţe de gros sau burse de produse agricole. Aceste asociaţii vor fi în parte subvenţionate, pentru creşterea standardelor de producţie şi deci a nivelului calităţii produselor agricole. De asemenea, subvenţii specifice vor fi acordate pentru înfiinţarea şi funcţionarea burselor de produse agricole şi a pieţelor de gros.

5. Acordarea de consultanţă pe scară largă. Statul trebuie să asigure, prin ministerul de resort, direcţiile judeţene ale acestuia şi camerele de comerţ consultanţa necesară formării asociaţiilor de producători (ferme) şi de valorificare a produselor. Consultanţa trebuie să acopere şi alte puncte slabe, de la folosirea raţională a îngrăşămintelor şi pesticidelor până la realizarea documentaţiei necesare obţinerii diferitelor tipuri de finanţare.

6. Introducerea şi promovarea unui sistem de asigurări agricole la nivel naţional. Acesta va fi susţinut de asiguratori privaţi, prin subsidierea parţială a primelor de asigurare pentru asociaţii şi exploataţii agricole medii.

7. Revitalizarea învăţământului agricol. Acesta trebuie să înceteze a fi tratat precum "batalionul disciplinar" al învăţământului românesc. Liceul agricol trebuie relansat, astfel încât absolvenţii lui să acopere prăpastia existentă acum între cei cu studii superioare şi cei necalificaţi. În plus, sunt necesare cursuri extraşcolare pentru fiecare sector şi activitate agricolă, în special cursuri pentru fermierii care vor administra acele exploataţii medii ce vor constitui coloana vertebrală a unei agriculturi performante.

Agricultura de subzistenţă a funcţionat în timpul tranziţiei şi ca debuşeu pentru eşecul dezvoltării industriale; în mod anormal, proporţia locuitorilor la sat a crescut în loc să scadă, în timp ce România continua să importe legume şi fructe din ţări deşertice. Eşecul dezvoltării rurale nu a fost însă unul întâmplător. El se datorează nu doar incompetenţei unor partide care au dorit, dar nu au reuşit să relanseze agricultura, ci şi intereselor unor forţe politice care se bazează pe un electorat rural sărac, dependent de stat şi slab informat. De aceea, trecerea de la o agricultură de subzistenţă înspre o agricultură modernă, productivă, este strict necesară şi pentru ieşirea din subdezvoltare a întregii societăţi româneşti.

Politica Uniunii pentru Reconstrucţia României - URR cu privire la

Cultură

Cultura trebuie privită pe ambele direcţii esenţiale: conservarea patrimoniului şi sprijinirea creaţiei contemporane. În favoarea patrimoniului pledează argumentul că orice pierdere este mai mult sau mai puţin irecuperabilă, însă de partea sprijinirii culturii vii se plasează argumentul cel puţin la fel de puternic că o societate nu poate exista fără creaţie culturală continuă.

Obiectivul esenţial URR în domeniul culturii este de a promova creaţia culturală de valoare şi de a aşeza actul cultural ca liant principal al interesului pentru împlinire spirituală a comunităţilor.

Priorităţi:

1. Crearea unei strategii pe termen lung pentru promovarea culturii. Aceasta trebuie să fie realizată prin consultarea tuturor segmentelor culturii. Cultura trebuie să fie autonomă, adică scoasă total de sub influenţa ideologicului şi politicului. Din păcate, această exigenţă minimă a oricărui stat care tinde spre democraţie nu a fost încă realizată în România.

2. Simplificarea drastică a structurii ministerului. Reducerea personalului, inclusiv a posturilor de secretari de stat şi directori. Susţinem desfiinţarea Departamentului Culte; acesta nu are omolog în Europa şi nu poate avea obiect de activitate într-o democraţie normală, în care statul nu gestionează opţiunea religioasă a cetăţenilor.

3. Creşterea calităţii managementului din minister. Ministerul Culturii şi Cultelor nu a acordat importanţa cuvenită nici măcar celor 29 de monumente clasate în patrimoniul mondial UNESCO. S-au pierdut importante finanţări UNESCO, de exemplu în cazul cetăţii Sighişoara sau al mănăstirii Voroneţ, datorită desconsiderării unei cerinţe minime a UNESCO de asigurare a protejării pe plan intern a monumentelor respective.

4. Transparenţă în domeniul culturii. Ministerul Culturii trebuie obligat să facă public un raport anual de activitate amănunţit. Acesta trebuie să includă nu declaraţii festiviste, ca în prezent, ci datele complete ale exerciţiului financiar, ale activităţii ministerului şi instituţiilor din subordine, inclusiv stadiul în care se găsesc realizarea obiectivelor strategice şi elaborarea legislaţiei, mişcările de personal şi lista beneficiarilor tuturor finanţărilor.

5. Promovarea concurenţei loiale. Este necesară încurajarea concurenţei între firmele care execută lucrări de conservare a patrimoniului. Criteriile de atestare şi selectare a executanţilor trebuie să fie transparente şi corecte, astfel încât orice firmă, indiferent de mărime, să aibă acces egal la aceste proiecte.

6. Comisiile de specialitate ale ministerului trebuie redate experţilor. Aceste comisii formate din oameni de cultură de largă recunoaştere trebuie să asigure expertiza de specialitate. Ei vor decide care cărţi, spectacole sau filme urmează să fie subvenţionate, ce opere de artă vor fi achiziţionate şi în ce modalitate se poate realiza cel mai bine conservarea patrimoniului. În felul acesta politica se retrage din cultură, lăsând celor care au reală competenţă în domeniu libertatea de a decide orientarea culturii. Ministerul şi instituţiile din subordine trebuie gestionate de manageri profesionişti specializaţi în cultură dar fără să fie neapărat ei înşişi oameni de cultură, căci funcţia lor e de a administra, şi nu de a evalua, cu atât mai puţin de a

produce opere de artă. Doar conjugarea competenţelor administrative ale managerilor cu cele ale specialiştilor vor putea elimina în viitor situaţiile penibile precum cea în care Muzeul Naţional de Artă achiziţionează tablouri furate şi nu vede nimic anormal în asta.

7. Eradicarea corupţiei din Cultură. Orice discuţie acum despre "banii puţini din cultură" este lipsită de sens atâta timp cât conducerea ministerului aruncă sume enorme pe