(ro)

mite României să efectueze urmărirea penală a încălcărilor grave ale dreptului internațional umanitar este Codul penal (Legea nr. 286/2009)5, cu modificările și completările ulterioare. 5 Publicat în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, în vigoare de la 1 februarie 2014, conform art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru aplicarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012, cu modificările și completările ulterioare. 23  2. Baza legală pentru urmărirea penală și sancționarea crimelor de război, crimelor împotriva umanității și genocidului Titlul XII (art. 438-444) din Codul penal incriminează infracțiunea de genocid, crimele împotriva umanității și crimele de război (crimele de război împotriva persoanelor, crimele de război împotriva proprietății și alte drepturi, crimele de război împotriva operațiunilor umanitare și a însemnelor, utilizarea metodelor interzise în operațiunile de luptă, utilizarea mijloacelor interzise în operațiunile de luptă). Acestea din urmă sunt incriminate atât în ​​contextul unui conflict armat internațional, cât și al unuia fără caracter internațional. Tentativa de a comite aceste infracțiuni este, de asemenea, pedepsită (art. 445). O descriere detaliată a dispozițiilor menționate mai sus este prezentată în anexa nr. II. Conform art. 153 alin. (2) lit. a) din Codul penal, prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor de genocid, crimelor împotriva umanității și crimelor de război, indiferent de data la care au fost săvârșite. Încălcările DIU sunt supuse principiului universalității legii penale. Astfel, conform art. 11 din Codul penal, legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât cele prevăzute la art. 106 (care prevede principiul realității legii penale), săvârșite în afara teritoriului României de către un cetățean străin sau un apatrid care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri: a) a fost săvârșită o infracțiune pe care statul român și-a asumat obligația să o reprime în temeiul unui tratat internațional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe teritoriul căruia a fost comisă; b) a fost solicitată extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată. 3. Instituții existente pentru urmărirea penală a încălcărilor dreptului internațional umanitar Pentru infracțiunile de drept internațional umanitar, este obligatoriu ca urmărirea penală să fie realizată de un procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală (CPP)7, cu modificările și completările ulterioare. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel are competența de a efectua ancheta penală în cazurile de genocid, crime împotriva umanității și crime de război. Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel București desfășoară cercetarea penală pentru încălcări ale DIU comise de membrii 6 Infracţiuni comise în afara teritoriului României de către un cetătean străin sau un apatrid împotriva statului român, a unui cetătean român sau a unei persoane juridice române. 7 Publicat în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare de la 1 februarie 2014, conform art. 103 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru aplicarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții privind procedura penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările și completările ulterioare. 24 Forțelor Armate. În ceea ce privește competențele instanțelor judecătorești, în conformitate cu art. 38 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, curtea de apel examinează în primă instanță infracțiunile prevăzute de Codul penal în temeiul art. 438 - 445. Mai mult, potrivit art. 39 alin. (1) lit. a) din CPP, curtea militară de apel are competența de a examina în primă instanță infracțiunile prevăzute de Codul penal în temeiul art. 438 - 445, comise de membrii Forțelor Armate. Parchetele au inițiat o serie de investigații cu privire la presupuse crime de genocid, crime împotriva umanității și crime de război, care sunt descrise în anexa nr. III. 4. Extrădarea către alte state sau predarea către Curtea Penală Internațională a persoanelor acuzate de crime de război, crime împotriva umanității sau genocid Ca principiu, legea internă permite extrădarea persoanelor acuzate de crime de război, crime împotriva umanității sau genocid către un alt stat, precum și predarea acestor persoane unei instanțe penale internaționale. Cu toate acestea, nu există nicio practică de punere în aplicare a acestor dispoziții până în prezent. Astfel, potrivit art. 19 din Constituție: - cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România; - prin derogare de la prevederile alineatului (1) , cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate; - cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate; - expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie. De asemenea, conform art. 14 din Codul penal: - extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internațional la care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condițiile legii; - predarea sau extrădarea unei persoane în relația cu statele membre ale Uniunii Europene se acordă sau se solicită în condițiile legii; - predarea unei persoane către un tribunal penal internațional se acordă în condițiile legii. 25  V. REGIMURI DE PROTECȚIE După cum s-a menționat mai sus, autoritățile naționale competente au pregătit un proiect de lege privind cooperarea cu CPI și au inițiat procedura formală de aprobare. În conformitate cu Statutul de la Roma, jurisdicția CPI este complementară jurisdicției penale naționale, respectiv Curtea își poate exercita competența în cazul în care statul nu dorește sau nu poate, în mod real, să efectueze investigațiile sau achetele penale. 1. Protecția școlilor și a unităților educaționale Accesul continuu la educație în condiții de siguranță poate ajuta la protejarea copiilor și tinerilor de impactul conflictelor armate și poate contribui la construirea unor comunități mai puternice și mai rezistente. Declarația „Școli sigure” din 2015 este un document interguvernamental fără forță juridică obligatorie care permite statelor să reitereze sprijinul pentru protecția și continuarea educației în timpul războiului. Declarația descrie consecințele imediate și pe termen lung ale atacurilor asupra educației și utilizării militare a școlilor și universităților pentru studenți, profesori și comunități care trăiesc în situații de conflict armat, subliniind importanța existenței mecanismelor cheie, instrumentelor și inițiativelor care contribuie la protejarea educaţiei. Prin andosarea declarației, statele se angajează să folosească „Liniile directoare pentru protejarea școlilor și universităților de utilizarea militară în timpul conflictelor armate”, care oferă îndrumări practice pentru a descuraja utilizarea militară a școlilor și universităților și pentru a atenua impactul acestei practici asupra siguranței și educației studenților. Aceste linii directoare, rezultatul mai multor ani de consultări cu guverne, forțe armate și organizații internaționale, nu creează noi obligații juridice internaționale, ci se bazează pe practica existentă pentru a asigura o mai bună protecție a caracterului civil al facilităților educaționale. Prin andosarea acestui document la 24 mai 2017, România a reconfirmat importanța acordată continuării educației în situații de urgență și integrării obligațiilor DIU pe care se bazează declarația și liniile directoare aferente în politicile interne relevante, doctrinele și manualele militare. Mai mult, România a devenit parte a grupului de state condus de Argentina și Norvegia, care lucrează pentru a promova andosarea declarației la nivel global și pentru a încuraja guvernele să își pună în practică angajamentele. Mai mult de jumătate dintre membrii Organizației Națiunilor Unite s-au alăturat deja Declarației „Școli Sigure”, ceea ce reprezintă o etapă importantă în mișcarea globală dedicată protejării educației la toate nivelurile în timpul conflictelor armate. 26 2. Protecția mediului Dreptul fiecărei persoane la un mediu sănătos este recunoscut în art. 35 din Constituția României, în timp ce exercitarea acestui drept este reglementată de legislația națională relevantă. Totodată, în calitate de stat membru al UE, România transpune și pune în aplicare legea și politicile de mediu ale Uniunii Europene. Plecând de la premisa că un mediu sănătos contribuie decisiv la asigurarea sănătății umane și a calității vieții, cerințele de mediu trebuie integrate în toate celelalte politici sectoriale. Conflictele armate pot provoca daune grave și de lungă durată mediului. Obligațiile privind protecția mediului în contextul conflictelor armate sunt stabilite în convențiile și protocoalele din domeniul DIU la care România este parte8. În timp ce legislația internă nu conține dispoziții suplimentare cu referire explicită la situația protecției mediului în timpul conflictelor armate, mai multe acte normative în domeniul protecției mediului, inclusiv legislația specifică privind daunele aduse mediului9, pot fi aplicate într-o gamă largă de situații excepționale cu impact asupra sănătății populației10. În plus, acordurile privind statutul forțelor la care România este parte includ prevederi referitoare la protecția mediului11. 8 Art. 35 (3) și art. 55 (1 și 2) - Protocol aditional (Protocolul I) la Convențiile de la Geneva din 1949 referitoare la protecția victimelor conflictelor armate internationale, 8 iunie 1977; Art. 23 din Convenția (IV) privind legile si obiceiurile de război pe uscat și anexa sa: Regulamente privind legile și obiceiurile de război pe uscat, Haga, 18 octombrie 1907; Art. 147 din Convenția de la Geneva din 1949 (IV) privind protecția persoanelor civile în timp de război; Convenția privind interzicerea sau restricționarea utilizării anumitor arme convenționale care pot fi considerate ca fiind excesiv dăunătoare sau care au efecte nediscriminatorii, Geneva, 10 octombrie 1980; Art. I și II din Convenția privind interzicerea utilizării militare sau a oricărei alte utilizări ostile a tehnicilor de modificare a mediului/ ENMOD (Geneva, 18 mai 1977). 9 Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și remedierea daunelor aduse mediului, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 101/2011 pentru prevenirea și sancționarea anumitor fapte privind degradarea mediului. 10 Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările și completările ulterioare; Legea apei nr. 107/1996, actualizată; Codul forestier, actualizat; Legea nr. 59/2016 privind controlul pericolelor de accidente majore care implică substanțe periculoase; Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor; Legea nr. 360/2003 privind regimul substanțelor și preparatelor chimice periculoase; 11 Spre exemplu, art. VIII (2) din Acordul între România și SUA privind amplasarea sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice ale Statelor Unite în România (Washington, 2011) stabilește următoarele: „Părțile vor avea o abordare preventivă cu privire la protecția mediului. În acest scop, toate problemele care ar putea apărea vor fi tratate cu celeritate în vederea prevenirii oricărui prejudiciu durabil adus mediului sau periclitării siguranței și sănătății umane. Statele Unite vor furniza României informații privind impactul spectrului electromagnetic asupra siguranței persoanelor”. 27  3. Protecția bunurilor culturale Proprietatea culturală (monumente istorice, situri arheologice și patrimoniu mobil) este protejată de legislația națională12. În același timp, România este parte la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat și la cele două Protocoale din 1954 și 1999, care reglementează protecția bunurilor culturale atât în ​​timp de pace, cât și în timp de război. După cum s-a menționat mai sus, CNDIU a preluat și rolul organismului consultativ național cu competențe în domeniul protecției bunurilor culturale în caz de conflict armat, așa cum prevede Convenția de la Haga din 1954. În consecință, România a adoptat o serie de măsuri pregătitoare pentru a proteja bunurile culturale în caz de conflict armat, printre care: - elaborarea inventarului bunurilor culturale; - planificarea măsurilor de urgență pentru protecția bunurilor culturale în caz de incendiu sau distrugere a structurilor, care acoperă situații precum calamități naturale sau conflicte armate. Totodată, prin Hotărârea nr. 1222/2005, Guvernul a stabilit o procedură centralizată pentru efectuarea și organizarea evacuării, inclusiv a bunurilor culturale și patrimoniale, în caz de conflict armat iminent. În sprijinul punerii în aplicare a acestei hotărâri, autoritățile au elaborat Metodologia pentru organizarea și desfășurarea activităților de evacuare a persoanelor, bunurilor, documentelor și materialelor care conțin informații clasificate în situații de conflict armat. Conform metodologiei, principalele acțiuni de evacuare întreprinse în contextul operațiunilor militare sunt stabilite prin planuri pregătite în timp de pace, iar coordonarea acestor măsuri la nivel central este asigurată de Centrul Național pentru Managementul și Coordonarea unei Evacuări în caz de Conflict Armat, condus de un secretar de stat din Ministerul Afacerilor Interne, sub îndrumarea ministrului afacerilor interne și compus din reprezentanți ai instituțiilor cu responsabilități în domeniu. Totodată, unul dintre obiectivele specifice ale Strategiei naționale privind aplicarea dreptului internațional umanitar se referă la adoptarea de măsuri pentru protejarea bunurilor culturale în caz de conflict armat, precum:  elaborarea și adoptarea anumitor acte normative în aplicarea prevederilor tratatelor internaționale relevante;  instruirea personalului calificat pentru a asigura aplicarea tratatelor privind bunurile culturale13; 12 Legea nr. 422/2001 privind protecția monumentelor istorice; Ordonanța Guvernului nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea anumitor situri arheologice drept zone de interes național; Legea nr. 182/2000 privind protecția patrimoniului național mobil. 13 Programa Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” din București conține studii tematice precum „Protecția bunurilor culturale în timpul conflictelor armate în baza DIU”; în mod similar, instrucțiunile 28   implicarea autorităților locale în administrarea măsurilor privind protecția bunurilor culturale;  efectuarea unui inventar al bunurilor culturale pentru a fi etichetat cu simbolul de protecție corespunzător. Conform legislației în vigoare, principalele instituții responsabile cu protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat sunt Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Apărării Naționale. Aceste instituții trebuie să asigure, printr-un program de acțiuni coordonate, protecția și integritatea bunurilor culturale mobile clasificate, aflate în instituții specializate și nespecializate, unități de cult, precum și în colecții private, împotriva riscurilor generate de dezastre naturale, violențe publice sau conflicte armate. În același timp, Ministerul Culturii este responsabil de adoptarea măsurilor speciale de protecție pentru monumentele istorice în caz de conflict armat. La fel, Ministerul Culturii, în colaborare cu Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și alte autorități ale administrației publice cu responsabilități în domeniu, stabilește măsuri speciale pentru protejarea patrimoniului muzeal în caz de conflict armat, tulburări civile și dezastre naturale. Patrimoniul imaterial este, de asemenea, protejat de lege14, având în vedere importanța acestuia în păstrarea identității culturale. Ca stat parte, din 2006, la Convenția UNESCO privind salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, România a făcut progrese în îmbunătățirea punerii în aplicare a dispozițiilor sale, în primul rând în legătură cu problemele legate de participarea comunității, pregătirea activităților de conservare, inventarierea integrală, clarificarea rolurilor diferiților actori implicați și coordonarea acestora. Inventarul și registrul național sunt două instrumente complementare de identificare a patrimoniului cultural imaterial, care au fost elaborate de experți în domeniul etnologiei și cercetării folclorului, în strânsă cooperare cu reprezentanții Ministerului Culturii, precum și ai comunităților în cauză. Marcarea bunurilor culturale este o măsură pregătitoare luată pe timp de pace pentru a proteja bunurile culturale împotriva efectelor previzibile ale unui conflict armat. În conformitate cu articolul 6 din Convenția de la Haga din 1954 privin