Vezi raport RO

„protecţie efectivă a drepturilor omului”

VII. ARTICOLUL 9 DIN DIRECTIVA 2000/43/CE.

Transpunerea conceptului de victimizare ca formă de discriminare. Interpretare concept. Exercitarea dreptului de a promova acţiuni în justiţie

263. În sistemul Constituţiei României, justiţia este una din garanţiile exercitării efective a drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Principiul liberului acces la justiţie se aplică indiferent de calitatea persoanei protejate şi permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau a oricărei libertăţi şi a oricărui interes legitim, fară deosebire dacă acestea rezultă din Constituţie sau din alte legi. De asemenea, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept (vezi Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi instituţii politice, Vol. I, Ediţia a IX-a, Editura All Beck). Curtea Constituţională a României a statuat că liberul acces la justiţie presupune şi accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. În considerentele aceleiaşi decizii, s-a reţinut că semnificaţia art. 21 alin.(2) din Constituţie, potrivit căruia accesul la justiţie nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nicio categorie sau grup social nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit (Vezi Decizia nr.204/2000, M.Of. nr.46/2001, CDH 2001, p.146). 264. Coroborând aspectele reţinute obiectului sesizării, astfel cum este formulată, Colegiul director se raportează la prevederile art. 2 alin. 7 din O.G. nr.137/2000, cu modificările şi completările ulterioare, republicată. Potrivit art. 2 alin.7

„Constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional conform prezentei ordonanţe orice tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării”. 265. Victimizarea reprezintă o formă de discriminare, introdusă de legiuitorul român în procesul de transpunere a prevederilor Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L180 din 19 iulie 2000 şi prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L303 din 2 decembrie 2000. 266. În acest sens, reţinem că în materia legislaţiei nediscriminare, astfel cum este transpus aquis-ul comunitar, pentru a ne găsi în situaţia unei fapte de victimizare este necesară întrunirea cumulativă a elementelor constitutive acesteia. Astfel, fapta de victimizare se circumstanţiază într-un tratament advers care poate îmbrăca diferite forme. Formularea textului cuprinde sintagma „tratament advers” aplicat unei persoane, însă textul art. 2 alin.7 nu defineşte expresis verbis

tratamentul advers. Sintagma „orice tratament” denotă intenţia legiuitorului de a cuprinde o arie largă de comportamente şi nu una restrictivă, ceea ce permite reţinerea unor calificări diferite în practică şi care pot să varieze de la caz la caz, circumscrise însă caracterului advers sau contrar. În acest sens trebuie luaţi în considerare mai multi factori, împreună sau separat: contextul în care s-au produs faptele incriminate, durata „tratamentului” aplicat, efectele şi consecinţele sale asupra persoanei care le-a suferit etc. 267. Mobilul sau cauza tratamentului advers este determinat de introducerea unei plângeri, a unei sesizări sau a unei acţiuni în justiţie. Astfel, actul care determină săvârşirea faptei de victimizare este iniţierea unei proceduri administrative sau judiciare, prin introducerea unei plângeri, respectiv prin formularea unei acţiuni în justiţie, ceea ce presupune existenţa unei legături de cauzalitate, în lipsa căreia nu se poate reţine victimizarea. Raportat la prevederile art. 2 alin.7 din O.G. nr.137/2000, republicată, reţinem că tratamentul advers este venit ca reacţie la o plângere sau la o acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării. Iniţierea procedurii administrative sau judiciare prin introducerea unei plângeri, respectiv a unei acţiuni în justiţie, este condiţionată de invocarea încălcării principiului

tratamentului egal şi al nediscriminării. Acest element constitutiv al victimizării presupune ca plângerea sau acţiunea în justiţie care a determinat tratamentul advers să fi avut ca obiect încălcarea principiului egalităţii, respectiv al nediscriminării. Lipsa invocării principiului egalităţii şi nediscriminării determină imposibilitatea reţinerii faptei de victimizare. Manifestarea comportamentului contrar sau advers împotriva părţii iniţiatoare, care se poate materializa fie într-o singură acţiune ulterioară sau mai multe acţiuni concomitente îndreptate împotriva acestuia, este determinată, în cazul victimizării, de invocarea prealabilă în cadrul procedurilor administrative sau judiciare a încălcării anterioare a principiului egalităţii şi 36 nediscriminării (Extras din Hotărârea nr. 436 din 28.11.2007, CNCD ).

36 Hotărârea Colegiului nr. 436 din 28.11.2007, motivare redactată de membrul în Colegiul director al CNCD, Dezideriu Gergely

     RO - Piaţa Valter Mărăcineanu 1-3, sector 1,
      Bucureşti, Tel / fax 021-312.65.78/79/85                          69                       „building trust in human rights”
                   www.cncd.org.ro