Vezi raport RO

„protecţie efectivă a drepturilor omului”

drepturilor omului sau un interes legitim în combaterea discriminării. Rezultă astfel că, în materia nediscriminării, calitatea procesuală activă aparţine în primul rând persoanei care se consideră discriminată şi în al doilea rând, în egală măsură, organizaţiilor nonguvernamentale, în condiţiile stipulate de legiuitor. 255. Acest înţeles este pe deplin redat şi în Procedura internă de soluţionare a plângerilor în faţa CNCD, care defineşte, în art. 8, persoana interesată: „fie persoana care se consideră discriminată şi sesizează Consiliul cu privire la săvârşirea unei fapte de discriminare împotriva sa, fie una dintre persoanele prevăzute la art. 8 alin. (1) şi (2) (n.n. organizaţii nonguvernamentale) ori alte persoane care au un interes legitim în combaterea discriminării şi reprezintă o persoană, un grup de persoane sau o comunitate împotriva căreia s-a săvârşit o faptă de discriminare”. 256. Art. 8 din procedură denotă intenţia de a cuprinde mai multe categorii de persoane care se pot adresa CNCD, dar în condiţii determinate. În primul rând, persoana care se consideră discriminată (art. 20 alin.1 din O.G. nr. 137/2000), organizaţiile neguvernamentale (art. 28 alin.1 şi alin.2 din O.G. nr. 137/2000), precum şi alte persoane care au un interes legitim şi reprezintă o persoană împotriva căreia s-a săvârşit o faptă de discriminare. Ca atare, procedura instituie

posibilitatea unei a treia categorii de persoane de a sesiza CNCD. Este vorba de alte persoane decât organizaţiile neguvernamentale, dar care au un interes legitim în combaterea discriminării, persoane care reprezintă un individ care a fost discriminat, un grup sau o comunitate de persoane discriminate. În cursul jurisprudenţei sale, această ultimă categorie a fost reprezentată de sindicate, uniuni sindicale sau confederaţii sindicale care s-au adresat Consiliului în numele membrilor. În egală măsură, în această categorie s-au situat rudele unor persoane care au fost discriminate şi care s-au adresat Consiliului 33 în numele respectivului membru al familiei. (Extras dn Hotărârea nr. 76 din 02.06.2010 ).

VI. ARTICOLUL 8 DIN DIRECTIVA 2000/43/CE.

Transpunerea principiului inversării sarcinii probei. Interpretare concept. Repere din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie 257. Faţă de conţinutul art. 20 alin.6 din O.G. nr.137/2000, republicată, Colegiul director reţine principiul care decurge din prevederile art. 20 alin.6, în cazurile de discriminare, ca excepţie de la principiul din dreptul comun „onus probandi incubit actori”, potrivit căruia sarcina probei revine celui care face o propunere (afirmaţie) înaintea judecăţii. În materia dreptului comun, reţinem că inclusiv pârâtul are sarcina de a proba ceea ce afirmă, în contextul în care iese din pasivitate şi se apără dovedind netemeinicia pretenţiilor reclamantului, devenind sugestiv principiul „probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat”, sarcina probei fiind astfel împărţită între reclamant şi pârât (vezi în acest sens Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Vol.II, Prof. Univ. Dr. Viorel Mihai Ciobanu, Editura Naţional, pag.155). Trebuie precizat însă că principiul inversării sarcinii probei, astfel cum este preluat de legiuitorul român şi transpuns în art. 20 alin.6, nu incumbă sui generis obligaţia exclusivă a celui reclamat de a dovedi un fapt negativ în sensul în care nu este discriminare, răsturnându-se total proba în sarcina reclamatului.

258. Colegiul director reţine că sintagma „inversarea sarcinii probei” nu reflectă în mod acurat substanţa acestuia, deoarece procedura definită este mult mai nuanţată decât ceea ce sugerează textul sintagmei. Ceea ce implică principiul în fapt este o împărţire a sarcinii probei şi o transferare către reclamat a acelor elemente care îl privesc, cu privire la faptele în cauză. Nu se poate interpreta astfel, că ne situăm în prezenţa unei excepţii absolute a inversării sarcinii probei de la regulile procedurale potrivit principiului „onus probani incubit actori” de vreme ce însăşi regula procedurală statuată în art.20 alin.6 fixează obligaţiile părţilor sub aspect probator, împărţind sarcina probei între petent şi reclamat. Astfel, „persoană interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare.” 259. Potrivit acestui principiu, persoana interesată, în cazul nostru petentul, trebuie să indice suficiente elemente care permit presupunerea existenţei unei discriminări. Aceste elemente pot fi considerate ca mijloace de probă în sprijinul existenţei unui tratament diferit (excludere, restricţie, preferinţă, deosebire) aplicat petentului direct sau indirect, însă trebuie precizat că raportat la prevederile art. 20 alin.6 obligaţia care incumbă petentului este de „a dovedi existenţa unor

fapte”, ceea ce ne situează în domeniul principiului general al sarcinii probei ce revine petentului de a dovedi fapte, însă, ca excepţie, legiuitorul stabileşte „fapte care permit a presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte”, astfel cum

33 Hotărârea Colegiului nr. 76 din 02.06.2010, motivare redactată de membrul în Colegiul director al CNCD, Dezideriu Gergely

     RO - Piaţa Valter Mărăcineanu 1-3, sector 1,
      Bucureşti, Tel / fax 021-312.65.78/79/85                           67                      „building trust in human rights”
                   www.cncd.org.ro