Infrastructura culturală

Infrastructura culturală România are nevoie de o piață culturală vie, la înălțimea creatorilor ei, însă acest lucru nu poate exista fără o infrastructură adecvată. Așa cum comerțul nu se poate dezvolta fără autostrăzi și căi ferate moderne, la fel cultura nu se poate dezvolta fără o infrastructură modernă. Dacă ne referim la infrastructura culturală la nivel rural, precaritatea ei este flagrantă. În cazul orașelor, starea acestor spații variază, atunci când nu li s-a schimbat destinația, iar în multe cazuri starea de degradare a clădirilor face imposibilă derularea de activități. În același timp, sectorul cultural privat – format din companii, organizatori de evenimente, ONG-uri și artiști independenți –, unul dintre motoarele dinamice ale culturii vii, este împiedicat constant să se dezvolte, neavând acces la infrastructura necesară și fiind lipsit de stimulente fiscale și de un cadru legislativ care să-i permită să-și atingă potențialul. Unul din lucrurile pozitive este dezvoltarea hub-urilor culturale și creative, în spații postindustriale sau/și de patrimoniu. Însă și acestea există într-un context legislativ precar și sub o presiune constantă a instabilității. Reforma instituțiilor publice de cultură, pornind de la Ministerul Culturii și a serviciilor deconcentrate și până la cele aflate în administrarea autorităților județene și locale, este urgentă și necesară, implicând clarificarea misiunii și a obiectivelor acestora, profesionalizarea conducerii instituțiilor și a echipelor, precum și implicarea comunității în actul de decizie. Deși beneficiază de o infrastructură impresionantă, activitatea Institutului Cultural Român se află în prezent într-o stare de blocaj, fără o strategie de dezvoltare pe termen mediu și o activitate puternic centralizată, lipsită de o viziune strategică generală. Singura șansă de renaștere a ICR-ului este demararea de urgență a unui amplu proces de reconstrucție instituțională prin care ICR să se transforme PROPUNERI:

1. 0Original