FUNCȚIA DE JUDECĂTOR, OCUPATĂ DUPĂ 10 ANI DE EXPERIENȚĂ JURIDICĂ

FUNCȚIA DE JUDECĂTOR, OCUPATĂ DUPĂ 10 ANI DE EXPERIENȚĂ JURIDICĂ Guvernul AUR va legifera ca accesul la funcția de judecător să fie posibil după o experiență de minimum 10 ani, în celelalte profesii juridice. Între tarele actualului sistem judiciar român, două par a fi cele mai grave: lipsa de experiență socială a judecătorilor și separarea insuficientă a carierei judecătorilor de cea a procurorilor. De la început, trebuie făcută observația că cei ce stabilesc, în ultimă instanță, soluția într-un litigiu (fie civil, penal, administrativ, etc.) sunt judecătorii și nu procurorii. Procurorii sunt situați într-o structură în care funcționează principiul subordonării ierarhice, chiar dacă acest principiu are manifestări concrete ceva mai atenuate decât în cazul celorlalți funcționari ai statului. Așadar, în ceea ce privește procurorii nu este necesar ca ei să aibă o experiență de viață și o pregătire profesională atât de vastă, precum judecătorii. Cea mai importantă calitate a unui procuror constă în aceea de a găsi, de fiecare dată, modalitatea optimă și legală în același timp de a descoperi adevărul, de a desfășura o anchetă sau de a supraveghea o anchetă, de a identifica persoane și de a descoperi fapte, de a imagina proceduri și procedee prin care, fără a încălca legea, să atingă obiectivele anchetei. De asemenea, cel mai adesea, procurorii trebuie să aibă un grad înalt de rezistență fizică și la stres. Calitățile predominante ale judecătorilor diferă, prin natura atribuțiilor conferite de Constituție, de cele ale procurorilor. Aceștia nu fac anchete, ci analizează faptele, probele și actele normative aduse în discuție de părți. Ei nu sunt implicați în contactul direct și în condiții de confidențialitate cu persoanele, nu trebuie să descopere fapte și probe. Din perspectiva celor de mai sus se poate trage concluzia că activitatea din birou și din ședința publică a judecătorului este una care nu îi permite să aibă o experiență socială externă activității judiciare, că judecătorul intră în contact cu realitatea mai ales prin prisma experiențelor judiciare, decât prin prisma experiențelor extrajudiciare. Dar pentru ca soluțiile date de judecător să fie deopotrivă legale și echitabile este imperios necesar ca acesta să aibă acces nu numai la o pregătire profesională de înalt nivel. Este necesar să cunoască bine viața reală, să o perceapă în afara justiției, să cunoască oameni de diferite vârste, ocupații, profesii, credințe religioase, cu reguli morale diferite etc. Numai așa va fi apt să înțeleagă corect resorturile acțiunilor justițiabililor, în cauzele ce îi sunt deduse soluționării. Numai așa poate înțelege diversele tipuri de comportamente sociale, în încercarea de a distinge între „bine” și „rău”, în interiorul cadrului normativ existent. Simpla cunoaștere a legislației este cu totul insuficientă pentru un judecător. El trebuie să știe cum să „citească” în spatele actelor și faptelor juridice intențiile reale, mobilurile acestora, și abia apoi să identifice normele aplicabile situațiilor deduse judecății. Altfel, activitatea de judecată devine o activitate automată, pe care o poate realiza cu succes, de cele mai multe ori, doar un computer. În ultima perioadă, judecătorii care au absolvit cu rezultate notabile facultățile de drept și Institutul Național al Magistraturii aplică textele legale în litera lor, făcând abstracție atât de spiritul legii și mai ales uitând că dreptul este arta binelui și a echității, că legea trebuie interpretată în spiritul ei și în sensul în care este echitabilă. Astfel, nu întotdeauna ce este just, din punct de vedere al legii este și drept, în mod real. Această atitudine cvasigeneralizată în rândul judecătorilor creează inechitate, soluții eronate, nemulțumiri profunde în rândul justițiabililor, determinând creșterea numărului căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Cum legea nu permite o implicare mai mare a judecătorilor în viața socială este necesar ca ei să fi fost implicați anterior în aceasta, înaintea numirii ca judecător cu cel puțin un deceniu. Numai așa pot avea o viziune asupra vieții și asupra dreptului mai apropiată de completitudine. Numai așa ar putea să-i înțeleagă mai rapid și mai complet pe cei care se află în fața lor, pentru a le face dreptate. O experiență de viață socială din altă perspectivă decât cea de învățăcel, coroborată cu o reală experiență juridică (activitate de consilier juridic, avocat etc., dovedită prin acte întocmite, iar nu prin simple certificate sau adeverințe) de cel puțin 10 ani constituie o garanție că judecătorii vor judeca conform menirii lor. Desigur, ar fi extrem de util ca în perioada primilor doi ani ca judecător, magistratul să judece cauze de o complexitate mai redusă și – în paralel – să urmeze cursuri profesionale în cadrul Institutului Național al Magistraturii. Iar în funcție de specificul cursurilor urmate să dezlege, apoi, cu prioritate cauze în care să valorifice cunoștințele specializate dobândite ca și cursanți. O asemenea adaptare a statutului judecătorului se poate realiza treptat, nu este necesar să se bulverseze sistemul, prin aplicarea deîndată a noii reguli de accedere la funcția de judecător. În ceea ce privește procurorii, o experiență de viață mai redusă decât a judecătorilor este suficientă, deoarece ei beneficiază de suportul colegilor cu experiență și al polițiștilor din poliția judiciară cu care interacționează în desfășurarea activităților, iar eventualele erori ale lor pot fi corectate prin mecanisme legale mai numeroase decât cele prin care se pot corecta erorile judecătorilor, având în vedere și faptul că actele lor cele mai importante sunt supuse confirmării de către unul dintre procurorii ierarhic superiori.

1. 0Original