Doctrina europeană a respectului reciproc și cooperării

Prima mare acţiune politică de realizare a unităţii statale a aparţinut lui Mihai Viteazul. Deşi a fost realizată pentru o scurtă perioadă de timp această viziune istorică a celebrului domnitor a sădit în conştiinţa noastră sentimentul de apartenenţă la acelaşi neam. Sentiment care s-a consolidat în timp şi care, în final, a condus la constituirea unui stat naţional chiar dacă dimensiunile sale geografice au suportat, în timp, anumite variaţii [11] .

În epoca modernă acest stat a cunoscut variate forme, unele depăşind cadrul unei normalităţi doctrinare şi intrând în zone percepute ca fiind de extremă dreapta. O scurtă trecere în revistă a acestor curente doctrinare relevă, atât la nivel naţional cât şi internaţional, diverse abordări mergând de la negarea naţionalismului ca doctrină sau ca ideologie, considerându-l ca fiind, de fapt, o metodă ,[12] până la aceea de exacerbare a naţionalismului şi chiar de identificare a acestuia cu statul, care au condus la naţionalismul extremist sau la ultranaţionalism. Evident, între aceste extreme, există numeroase forme şi nuanţe de naţionalism mai mult ori mai puţin temperat, Ca de exemplu, „naţionalism birocratic”, „naţionalism est- european”, „naţionalism populist” „naţionalism liberal”, „naţionalism constituţional” , „naţionalism totalitar”, „naţionalism agresiv”, „naţionalism economic”, „naţionalism democrat” „naţionalism revoluţionar” etc.

Dintre marile personalităţi româneşti care au promovat idei naţionaliste progresiste, cu limitele şi excesele pe care epoca le-a presupus, amintim pe Iorga şi Manoilescu. Pe Iorga, pentru naţionalismul său moderat şi, în special, pentru poziţia sa privind solidaritatea claselor, importanţa educaţiei şi datoria claselor de sus faţă de cele neluminate, în principal, în sensul tansformării ţăranilor şi mahalagiilor în „cetăţeni”. Pe Manoilescu pentru naţionalismul său economic, delimitându-ne total de „naţionalismul totalitar”

De altfel, precizăm, că, dacă ar fi să clasificăm această doctrină, ea se înscrie pe linia democrației mixte, postmoderne, europene, adaptate realităţilor interne şi externe actuale. Este o doctrină nouă care se delimitează de toate excesele şi inadecvările mişcărilor naţionaliste trecute sau chiar prezente. În concluzie, nu se revendică de la niciun partid sau mişcare naţionalistă anterioară şi, mai ales, se delimitează de orice exces naţionalist, ultranaţionalist şi altele de acest gen. Ca poziţie pe eşicherul politic este de centru dreapta. Însă, practic, este mai mult o doctrină de proiect care are ca scop creşterea bunăstării cetăţenilor şi stoparea declinului României. Prin urmare, DERRC promovează orice măsură care serveşte scopului declarat de redresare a României şi creşterea nivelului ei de bunăstare, indiferent de zona doctrinară din care aceasta provine. Important este ca o astfel de măsură să-şi fi dovedit utilitatea, validitatea şi eficienţa.

DERRC, ca doctrină de dezvoltare postmodernă, s-a născut dintr-o mare dezamăgire privind managementul României post evenimentele din 89. Management care, prin politici publice inadecvate ori de-a dreptul greşite a condus la sărăcirea României, la distrugerea economiei şi a obligat 5 milioane de români să ia calea străinătăţii şi să caute de lucru în alte ţări. Practic, România a fost adusă într-o multiplă criză: morală, identitară, educaţională, demografică, juridică economică etc.