Vezi raport

CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII

soluţionare la CNCD o adresă primită de la filiala din Sibiu, arătând că în pofida intervenţiilor asociaţiei autorităţile judeţului Sibiu refuză să aplice prevederile legale. Adresa filialei din Sibiu (fila 2 din dosar) arată că în ciuda prevederilor legale, după nenumărate intervenţii la autorităţile locale şi naţionale, pentru transportul interurban al persoanelor cu dizabilitate vizuală gravă cu statut de pensionar de invaliditate li se acordă 12 bilete de călătorie cu menţiunea în adeverinţa de călătorie „fără însoţitor”. De această discriminare au parte şi persoanele asistate în centre rezidenţiale cât şi persoanele care urmează cursurile învăţământului special.

Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, actualizată, are următoarele prevederi relevante: Art. 23. (1) Persoanele cu handicap grav şi accentuat beneficiază de gratuitate pe toate liniile la transportul urban cu mijloace de transport în comun de suprafaţă şi cu metroul. (2) Beneficiază de prevederile alin. (1) şi următoarele persoane: a) însoţitorii persoanelor cu handicap grav, în prezenţa acestora; b) însoţitorii copiilor cu handicap accentuat, în prezenţa acestora; c) însoţitorii adulţilor cu handicap auditiv şi mintal accentuat, în prezenţa acestora, pe baza anchetei sociale realizate de către asistentul social din cadrul compartimentului specializat al primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu handicap;

d) asistenţii personali ai persoanelor cu handicap grav; e) asistenţii personali profesionişti ai persoanelor cu handicap grav sau accentuat.

Colegiul director, în analiza cazului, s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care legat de articolul 14 (Interzicerea discriminării) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea 30/1994, apreciază că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenţie, atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Totodată, în hotărârea dată în cazul Thlimmenos vs. Grecia din 6 aprilie 2000, Curtea a concluzionat că „dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile”.

Colegiul director, în conformitate cu practica internaţională, consideră că nerespectarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi (asigurarea accesului în locuri publice, asigurarea acomodării rezonabile etc.) reprezintă o discriminare în sine, întrucât această categorie de persoane se află în situaţie diferită faţă de alte categorii, prin urmare şi tratamentul trebuie să fie diferit şi, în consecinţă, în astfel de situaţii nu se poate aplica testul comparabilităţii. Totodată Colegiul director, în analiza cazului, a constatat că în toate judeţele din România legea a fost corect aplicată, cu excepţia judeţului Sibiu. Mai mult, deşi reclamaţii au solicitat reglementarea situaţiei, revenirea la legalitate s-a produs cu mare întârziere (6 luni), şi numai după ce s-a implicat CNCD în soluţionare petiţiei, nu şi la sesizarea petenţilor.

Măsuri: faptele prezentate în petiţie reprezintă discriminare conform art. 2 al. 4 al O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată; Recomandă reclamatului să ia măsuri pentru prevenirea repetării unor fapte similare în viitor.

„Building trust in human rights” 42